În Antichitate, copiii nu erau considerați ființe umane și nu aveau drept automat la viață. Chiar și în Imperiul Roman, un tată își putea ucide copiii nou născuți. Tot astfel, copiii sclavilor sau ai prostituatelor puteau fi omorâți fără milă, în funcție de interesele comunității. Infanticidul era foarte răspândit în Antichitate, deoarece copiii nu aveau valoarea intrinsecă asociată unei ființe umane adulte și libere. Copiii care supraviețuiau, mai ales dacă făceau parte din categoria sclavilor sau a săracilor, aveau vieți de coșmar, trăind în mizerie și sub amenințarea abuzurilor sexuale și fizice. În acel context, un iudeu a fost răstignit pe cruce, pretinzând că este Fiul lui Dumnezeu. Convinși de învierea Lui dintre cei morți, urmașii Lui au îmbunătățit statutul și viețile copiilor în întreaga lume. În articolul curent, voi descrie cum i-a salvat creștinismul pe copii de la niște vieți mizerabile și pline de abuzuri. Majoritatea informațiilor prezentate le-am preluat de la filozoful creștin Michael Jones, fondatorul canalului Inspiring Philosophy. [1]

          În lumea antică, copiii, sclavii și femeile nu erau considerați ființe umane complet raționale. Adulții deveneau mai interesați de copii pe măsură ce aceștia se apropiau de maturitate, pentru că aveau nevoie de ajutorul lor la bătrânețe (în acea vreme nu exista un sistem de pensii). [2] Copiii care mureau la vârste mai mici nu prea erau comemorați, iar părinții care purtau doliu după ei erau deseori marginalizați de societatea romană. Seneca și Cicero i-au criticat în special pe tații care deplângeau moartea propriilor copii. [3] Iar fetele nou născute erau considerate mai puțin valoroase decât băieții și erau omorâte mai frecvent. [4] Un studiu făcut pe 600 de familii arată că doar 6 dintre acestea au avut mai mult de o fetiță. În mod normal, procentele de fete și de băieți care se nasc sunt similare. Însă în Antichitate, numeroase fete nu trăiau mai mult de câteva zile, și din cauza infanticidului. [5] În Grecia antică, multe familii păstrau doar o fetiță, posibil pe postul unui animal de companie. În Roma antică, rata băieți/fete era foarte mare, semn al infanticidului. [6] Aproximativ 50% dintre copii mureau înainte de vârsta de 10 ani, din cauza sărăciei, mizeriei, bolilor sau a abuzurilor. [7] Cei tineri erau importanți în măsura în care puteau continua afacerile familiei și puteau asigura hrană pentru toți membrii familiei (inclusiv pentru cei în vârstă, care nu mai aveau posibilitatea de a munci). Dar nu exista conceptul de bunăstare a copiilor, pe care îl întâlnim în societatea contemporană. [8]

          Tații își puteau ucide copiii imediat după naștere, dacă considerau că acest lucru e necesar (dacă observau defecte fizice sau dacă considerau că acesta va deveni o povară pentru societate și pentru familie - nefiind capabil să ajungă la maturitate sau să continue munca familiei; dacă copilul era ilegitim sau era făcut cu o sclavă - pentru a evita rușinea publică). Copiii erau acceptați în cadrul familiei după aproximativ 8-9 zile de la naștere. Filozoful grec Plutarh a afirmat că orice copil este mai mult precum o plantă decât un animal, atât timp cât bontul ombilical rămâne atașat de trup (primele 7-8 zile de la naștere). [9] Existau mai multe metode prin care nou născuților li se lua viața. Uneori, aceștia erau lăsați pe câmp sau expuși la soare, ca să moară. Acest tip de infanticid era legal și era considerat acceptabil de către societatea romană. [10] Deși ulterior autoritățile romane au încercat să limiteze uciderea copiilor (populația Imperiului Roman intra în declin), acestea au încurajat omorârea copiilor cu defecte fizice. Dionis din Halicarnas confirmă că uciderea copiilor sub 3 ani devenise ilegală, cu excepția celor care au handicap fizic. [11] De fapt, omorârea copiilor cu defecte fizice era încurajată de legea celor douăsprezece table (primul cod de legi scrise al Romei Antice, adoptat între anii 451–449 î. Hr. , în urma luptelor dintre patricieni și plebei), încă de pe vremea Republicii Romane, așa cum recunoaște Marcus Tullius Cicero (The Laws, 3.19). Filozoful Platon îndemna la omorârea în secret a unor copiilor născuți în clasele inferioare ale societății și a celor cu deficiențe fizice (în cartea a V-a a dialogului Republica, Platon - prin vocea lui Socrate - propune măsuri radicale de eugenie de stat, care includ abandonarea sau eliminarea pruncilor născuți cu malformații sau a celor proveniți din uniuni neaprobate de conducători). Filozoful Aristotel afirma că infanții care au defecte fizice nu trebuie lăsați să crească (în lucrarea sa fundamentală, Politica, în cartea a VII-a - 1335b). Cu siguranță, nu toți părinții greci și romani aplicau aceste legi în dreptul propriilor copii. Dar din punct de vedere moral și legal, nu era o problemă uciderea și abandonarea copiilor cu deficiențe fizice. Prin urmare, nu existau legi care să interzică aceste practici. [12]

Bibliografie:

[1] How Christianity Saved Children, accesat la 25.09. 2026

[2] Robert Phenix și Cornelia Horn, Children in Late Ancient Christianity, Mohr Siebeck, 2009, p. 36

[3] O. M. Bakke, When children became people: the birth of childhood in early Christianity, pp. 26-33

[4] Ibidem, pp. 108-109

[5] Jack Lindsay, The Ancient World - Manners and Morals, p. 168

[6] John Sommerville, The Rise and Fall of Childhood, p. 50

[7] Thomas Wiedemann, Adults and Children In The Roman Empire, pp. 11-16

[8] Suzanne Dixon, The Roman Family, pp. 130-131

[9] Plutarh, Roman Questions, p. 102

[10] Suzanne Dixon, Childhood, Class and Kin in the Roman World, p. 70

[11] Robert Phenix și Cornelia Horn, Children in Late Ancient Christianity, Mohr Siebeck, 2009, pp. 199-225

[12] Ibidem, p. 203